Galeria completă, aici. Merită! 🙂
Ce este un trash-the-dress? Ideea de ședință foto de după nuntă a apărut din necesitatea de a nu fi stresat peste măsură în marea zi și de a putea pune în practică ideile nebunești pe care le ai, dacă le ai, fără a avea pe cap tot alaiul. Să zicem că, deși ai pus la punct totul pentru cea mai frumoasă zi, s-a întâmplat ceva care a dat peste cap tot programul (nașa a întârziat cu doar o oră la coafor, a plouat de a rupt tocmai atunci), ce te faci? Normal că, pentru a nu încurca toate planurile, vei tăia din ședința foto de la nuntă, care de multe ori ajunge să țină doar 10-20 de minute. Astfel încât, pe lângă ideea de a face ceva deosebit de ziua nunții, a apărut, în multe cazuri, ”necesitatea” unei ședințe foto separate. Că unii îi zic ”trash-the-dress”, că alții îi zic ”love-the-dress” sau în alt fel, este în esență același lucru. Unii viitori miri nu sunt seduși de idee, li se pare aiurea să se îmbrace din nou în mire și mireasă, în timp alții de-abia așteaptă să-și dea frâu liber imaginației.
Ca fotograf, te bucuri atunci când în ziua nunții ai tot timpul din lume pentru a fotografia după pofta inimii la ședința foto, dar devine un factor de stres în momentul când toată lumea dă din colț în colț și nu știe cum să facă să ajungă mai repede la restaurant. O problemă e faptul că nu prea poți alege orele cu lumină bună, pentru că exact atunci (vară fiind, să zicem) începe petrecerea, telefonul mirelui sună în continuu sau, deși ai calculat două ore pentru ședința foto, 40 de minute înseamnă drumul până la locul ales (mai ales că Bucureștiul, de exemplu, s-a aglomerat crunt în zilele de sâmbătă în ultima vreme), 40 de minute drumul întors, îți mai rămân alte 40 de minute pentru shooting-ul efectiv. Și cum, în genere, pentru a intra ”in the mood” ai nevoie de 20-30 de minute, atât ca fotograf cât și ca subiect, ia timpul de unde nu-i.
Deci, dacă pentru protagoniști o asemenea ședință reprezintă o bucurie, pentru fotograf ar trebui să fie o bucurie la fel de mare, sau chiar mai mult de atât, pentru că ai ocazia să ajungi în locuri deosebite și să te bucuri de ele și de ce poți face acolo fără graba din ziua nunții. De asta prefer ca asemenea evenimente să fie cât mai elaborate, mai mult o distracție decât o obligație. Caut mereu să benficiez de o lumină bună, iar pentru asta încerc să am la dispoziție nu doar câteva ore, ci un răsărit și un apus, fie că sunt în aceeași zi sau în două zile consecutive. Bazându-mă pe acest principiu, am rezervat un week-end pentru un trash-the-dress cu care rămăsesem dator de anul trecut, la Cluj. Cum cu Geo și Florina m-am întâlnit în februarie la meciul de FedCup din inima Ardealului, am stat atunci la un sushi, am povestit ce vrem să facem și a rămas să încercăm să mergem în zona Rimetea-Colții Trascăului pentru prima zi și la Salina Turda a doua zi. Set your clocks for the middle of April!
Timpul trecu, se făcu aprilie și, când s-a apropiat week-end-ul cu pricina, am constatat că vremea ne joacă feste. Ne-am sfătuit la telefon și am hotărât să nu mai amânăm, dar să fie duminică și luni, pen’că Salina Turda e foarte aglomerată în week-end. Zis și făcut. Am luat trenul la cușetă, ca să mai îndulcesc din chinul călătoriei cu CFR cale de mai bine de 10 (zece!) ore și dimineața la 8 eram într-un Cluj plumbuit bine cu nori fără de formă. Fie vorba-ntre noi, abia aștept să se dea drumul la cursele low-cost între București și Cluj, am înțeles că în curând, sunt bilete deja puse în vânzare. De curiozitate, am scormonit după costuri și ce să vezi? Biletul de avion era mai ieftin ca cel de tren, în condițiile în care ajungi în 50 de minute!
În sfârșit, să lăsăm ofurile la o parte și să purcedem în călătoria noastra. Proaspeții mei căsătoriți mă așteptau deja la gară. După pupăturile de rigoare am ocolit aproape tot orașul grație maratonului în desfășurare, am cules un sandwich de pe drum și am tăiat-o spre Rimetea. Trebuie spus că bunul meu prieten Victor mă sfătuise să nu cumva să ratez cetatea Colțești, aflată la o aruncătură de băț. Popas scurt în Rimetea, cât să ne luăm papuci (turistici) de casă, apoi țuști spre Cetate, vremea părea mai prielnică acolo. Am mers cât de aproape se putea ajunge cu mașina (le cam plouase în ultimele zile și nămoloasa era la ea acasă, noroc că hainele de scandal erau prinse în huse și pe umerașe), apoi am purces la pas, să tot fie vreo 20 de minute de pus un picior dinaintea altuia. Pe drum am mai observat ceva locuri faine de pozat și mai ales câțiva copaci în floare. Ajunși în cetate, ne-am tras sufletul oleacă și apoi protagoniștii s-au schimbat în haine alese.
Cetatea Colțești are peste 350 de ani doar pe-un picior, fiind construită la sfârșit de secol XIII de către nobilimea locului, ca loc de pază și refugiu. A funcționat până la anul 1703, când fu dărâmată cu tunurile. Din chiar satul Colțești priveliștea e foarte îmbietoare și arată într-adevăr ca un adevărat cuib de vulturi. În picioare au mai rămas turnul de pază și zidurile de incintă, printre care te poți plimba în voie. De sus ai cea mai bună vedere către Colții Trascăului, masiv calcaros impunător și printre cele mai bune locuri din țară pentru dat cu parapanta.

Nikon D750 + Nikon AF-S Nikkor 70-200 mm f/2.8G ED VR II @ 70 mm, f/4, 1/640s, ISO100 (panoramă din șase cadre orizontale)
Noi am început distracția de lângă și prin turnul de pază, apoi ne-am cățărat pe ziduri, pe unde s-a putut (Florina în rochie de mireasă, de admirat 🙂 ), minunându-ne tot timpul de vederea spre sat și spre depărtări. Vremea a fost cum nu se poate mai aleasă, înnorat nici prea-prea, nici foarte-foarte, exact cum îi șade bine fotografului. Filtrul de polarizare a fost neprețuit și rotirea obiectivelor o necesitate. Trebuie spus că eu sunt nebunul care folosește filtrul de polarizare oricând dă de cât de puțină lumină, iar la fotografiatul în aer liber nu mai vorbesc… De ce? Pentru că elimină toate reflexiile nedorite și saturează culorile într-un mod plăcut. Și mai ales pentru chipuri, unde orice fel de lumină produce reflexii nedorite, reflexii care pot fi anulate cu ajutorul filtrului de polarizare și care ajută la redarea unui aspect plăcut, mat, al pielii. Pentru perspectivă, am alergat și până pe dealul din apropiere, ca să prind zidurile în perspectivă și pe oamenii mei în siluetă.
Când vine vorba de ședințe foto, prefer să las lucrurile să curgă și să nu intervin decât acolo unde e nevoie, fiecare cuplu are chimia lui și știu să se stârnească unul pe altul, odată ce au intrat în starea ”de pozat”. Nu-mi plac pozițiile statice și foarte aranjate, deși inevitabil te lovești de ele. Iar cadrul în care se desfășoară acțiunea face foarte mult. Pe lângă asta, e important ca oamenii să vrea într-adevăr să fie fotografiați și să se bucure unul de altul, iar Geo & Florina au excelat la capitolul ăsta.
Deși plănuisem să nu zăbovim prea mult la Cetate, repriza s-a transformat totuși în jumătate de zi, era prea frumos acolo, genul de loc înalt unde îți aduci un șezlong, te pui cu fața la hău și cu o carte în brațe, iar când ridici privirea vezi doar bucurie. După ce ne-am obosit alergând de colo-colo, am prins câteva cadre și la coborâre, făcând ceva tumbe într-o șa, profitând de o râpă cu aspect selenar sau de un copac înflorit și de iarba crudă.
Rupți de oboseală, am purces în satul turistic Colțești, la un conac unde mâncarea este, cică, exquisite. Nu pot decât să confirm 😀 Ajunși acolo, ce să vezi? Vedere abolut liberă spre Colții Trascăului și un câmp plin de păpădii, numai bune de tăvălit prin(tre) ele. ”Guys, zic, după ce ne tragem sufletul, ne jucăm pe pajiștea asta!”.
Zis și făcut, ne-am îndestulat și apoi, când soarele s-a domolit de seară, i-am pus să alerge printre flori galbene, cu muntele în fundal. Apoi am descoperit un colț cu ceva tulpini uscate, foarte fotogenic și un câmp cu sporadice lalele, de care iarăși am profitat. Când am simțit că e de ajuns, ne-am tras spre plecare, nu înainte de a trece pe la ghereta din curtea conacului, de unde ne zâmbeau șăgalnic brânzeturi ca-n Franța. Mergem și întrebăm vânzătoarea ce brânză ne recomandă, iar răspunsul vine prompt și zâmbitor: ”Puturoasa de Trascău!”. Poți să reziști? Nu poți, mai ales că e macerată timp de multe luni de zile 🙂
Pe drumul înapoi spre Cluj mai facem o oprire în Rimetea și profităm, înainte de întruneric, de decorul caselor aflate pe lista monumentelor UNESCO, apoi țuști! la somn, a doua zi aveam să coborâm sub pământ.
There are no comments