A

A trecut un an… un an lung sau poate prea scurt pentru cei rămași să ne chinuim în Republica Absurdă România. Ce am învățat în acest an? Că natura umană nu se dezminte și că cei care au fost oameni înainte au rămas oameni și după, dar în același timp că nimicnicia și mizeria umană nu cunoaște limite. Am învățat că în ceea ce privește țărișoara asta nu are nici un sens să ne facem speranțe de vindecare: n-o să se întâmple prea curând și cel mai bine e să ne asumăm asta. După cum zice dictonul de viață al unui bun prieten: ”No expectations/No disappointments”.

Ce ironie tristă! Acum o săptămână vorbeam cu un arheolog, deci de formație istoric, cum că ar trebui să fim cât putem de obiectivi în ceea ce privește așezarea noastră strategică și geografică, la margine de imperii, căci nu am fost nici mai nenorociți, nici mai fortuiți ca alții. Toate popoarele pământului au trecut prin momente bune și/sau mai puțin bune. Nu suntem nici miezul planetei și nici nația cea de pe urmă, suntem doar un popor între alte popoare, atât și nimic mai mult. Astfel încât vrem, nu vrem, avem locul nostru în istorie și am contribuit cum am putut la evoluția umanității. Teoriile dacopaților suferă cronic de lipsă de substanță și de dovezi, la fel cum teoriile celor ce duc ideea de român și Românie în derizoriu sunt pe același palier. Mai discutam cu arheologul de care pomeneam și de faptul că turcii, cu care am avut atâtea de împăr(ă)țit de-a lungul vremurilor, ne poartă un oarece respect, atunci când se referă la noi glăsuiec cu ”Rumania”, nu folosesc vreo denumire care să se termine în ”-stan”, ca Bulgaristan, de exemplu. Ironia tristă este că noi înșine transformăm Rumania în Românistan. Prin indiferența noastră, prin complicitatea noastră la mersul înainte al unei mașinării decrepite și al unui sistem care n-a făcut decât să-și schimbe părul la trecerea pârleazului din comunism în ce Dumnezeu s-o numi că trăim acum.

În anul care a trecut am experimentat o serie de trăiri, de revolte interioare și exterioare, dar mai ales neputință. Furie și resemnare. Neîncredere și frustrare. Furie împotriva unui sistem căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic și resemnare în fața unei nații care nu știe decât să plece capul, în speranța că ceea ce i s-a întâmplat celuilalt nu i se poate întâmpla și propriei persoane. Neîncredere în minciunile celor care ne conduc de mai bine de un sfert de veac și frustrare fără margini atunci când se dovedește că am fost cu toții mințiți în față cu nerușinare – vezi Hexi Pharma.

Însă surpriza și dezamăgirea cea mai mare a fost să văd lipsa de unitate din cadrul grupului atât de numeros al celor afectați de Colectiv, o lume atât de mare și atât de mică în același timp… Da, suntem diferiți, și e bine că suntem așa, însă în fața unui asemenea blestem ar fi trebuit să fim cu toții ca un zid și să măturăm fără drept de apel cu toți papițoii și cu toate marionetele care compun acest sistem infect. În schimb, am văzut oameni mult prea interesați de propria imagine și de a obține profit de pe urma celor întâmplate. Ca idee, dacă strigi mai tare decât alții, nu înseamnă că ai dreptate. Dacă te bați cu pumnul în piept și apari pe la televiziuni constant nu înseamnă că tot ceea ce spui e veridic. E cam ca diferența dintre religie și credință. Cei care merg și se prosternează la icoane ca să-i vadă lumea nu sunt neapărat cei mai credincioși.

Să nu mă înțelegeți greșit, aceștia reprezintă numai o minoritate, însă sunt cei mai vizibili. Cei mai mulți sunt oameni la locul lor, care își duc crucea departe de ochii lumii și care nu așteaptă nimic de la nimeni, poate doar o liniște ce nu mai vrea să vină. Sunt mame, tați, soții, surori, prieteni care își poartă durerea cu demnitate și care nu-și doresc altceva decât să-i facă să fie mândri pe cei ce nu mai sunt și care cu siguranță privesc la noi de undeva de acolo, de sus. Ei poartă toată stima și admirația mea și chiar dacă nu mă manifest public foarte des în acest sens, empatizez atât cât pot cu ei.

Ce ar fi de făcut? Probabil că cel mai bine ar fi să nu ne punem în vreun fel speranța în clasa politică, aceasta își va urmări mereu interesul, important e să ne bazăm pe noi înșine și să încercăm să facem atât cât putem prin forțe proprii. M-a frapat o replică a ministrului Sănătății, Vlad Voiculescu, într-un interviu de la radio, cred. Întrebat fiind dacă nu-i e teamă ca nu cumva după alegeri tot ceea ce a început să fie oprit și ca toate proiectele să-i fie sabotate, acesta a răspuns că datoria lui nu este să-și pună acest gen de întrebări, ci să facă tot ceea ce ține de el pe perioada mandatului care i-a fost încredințat.  Parafrazând, aș spune că nu este important cât trăim, ci ceea ce facem cu timpul care ne-a fost dat.

Din păcate, cred că ”sistemul” nu se poate prăbuși decât din interior, la fel cum Imperiul Roman s-a autodistrus. Și cred că se va întâmpla asta, mai devreme sau mai târziu, nolens volens. Până atunci, răbdare și tutun. Dar nu indiferență. Căci e bine să fii conștient despre ce se întâmplă în jurul tău, chiar dacă nu ești implicat activ, mai ales când te afectează în viața de zi cu zi.

Ce știm azi? Că pe plaiurile Mioriței e bine (dacă faci parte din sistem):

– să fii cât mai găunos și să duci olița de noapte a celui de deasupra (mai ales în structurile de partid), în speranța că vei ajunge și tu un trepăduș, un politruc cu ceva trecere, care va putea la un moment dat să intre în combinații și să-și croiască, de ce nu?, o avere pe spinarea celor mulți

– să fii cât mai corupt și fără de conștiință

– să minți cu nerușinare, chiar când e cusută cu ață albă, după doctrina bolșevicilor de a repeta minciuna cu obstinație, până ce devine un adevăr de netăgăduit

– să votezi legi doar pentru tine, deși ești pus acolo de cei mulți și pentru cei mulți

– să lucrezi doar în folos personal

– deși ești într-o funcție publică, să nu accepți să faci ceva pentru binele comunității decât dacă îți iese și ție un procent

– să nu te saturi niciodată de demnități, funcții și avere

– să dai mereu vina pe alții, eventual pe ”ceilalți” și mai ales pe cei de dinaintea ta

– să fii o curvă politică și să sari dintr-un partid în altul cu ușurința cu care o prostituată schimbă clienții

– să furi ca-n codru, cu convingerea că ți se cuvine

– să plagiezi, să-ți însușești demnități care n-au nici o legătură cu pregătirea ta, să cumperi diplome, deși ești o lichea cu patru clase, dar plin de bani

– să fraudezi statul prin contracte păguboase pentru că, nu-i așa?, statul sunt cei mulți și proști și nu tu, cel ales

– să pui viața celorlalți în pericol folosind materiale în concentrație de 10%, deși ești plătit pentru 1000%

– etc etc

Și ce mai știm? Că în Romanelia nu e bine (dacă nu faci parte din sistem):

– să ai de-a face cu aparatul administrativ, căci s-ar putea să-ți albească părul până rezolvi ceva

– să  te îmbolnăvești, s-ar prea putea să intri pe picioarele tale în vreun spital și să ieși cu ele înainte

– să ai de-a face cu justiția, e foarte probabil să mori cu dreptatea în brațe

– să vrei o educație bună pentru copilul tău – cel mai bine e să i-o asiguri personal, altfel riști să rămână doar o oaie din turma care vrea capul lui Moțoc

– să ratezi vreo plată la stat, ți se va face poprire pe conturi și vei fi executat silit, deși statul nu face nimic pentru tine

– să-ți faci speranțe dacă, prin vreo minune, ai de recuperat bani de la stat; mai bine îți iei gândul, birocrația face în așa fel încât Sfântul Așteaptă să fie mult mai aproape decât rezolvarea problemelor tale

– să-ți faci speranțe că trenurile nu vor mai întârzia

– să crezi că vei avea parte de drumuri decente în viața asta sau, oh Doamne!, de autostrăzi

– să crezi că aglomerația din București și din celelalte mari orașe are o rezolvare

– să vrei să dai drumul unei firme care să funcționeze cinstit, va trebui să vii cu bani de-acasă și în cele din urmă vei ajunge falit, pentru că statul nu încearcă să te ajute, ci să te îngroape

– să speri că îi pasă cuiva acolo sus, în aparatul de stat, de problemele tale.

Ultimul stinge lumina.

There are no comments

Introdu raspunsul * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.